ALTculture 2/2019 – PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI SOCIETATEA NAŢIUNILOR (I)

N. DAŞCOVICI –
PRINCIPIUL NAŢIONALITĂŢILOR ŞI SOCIETATEA NAŢIUNILOR (I)

Iată o nouă lucrare pe care Mădălin Matica ne-o propune cu generozitate pentru rubrica RESTITUIRI.
Am ales pentru acest număr problema națiunii, abia apărută, practic, înainte de Marea Unire.
Ea este din nou abordată și mai ales altfel abordată în ceea ce unii îi spun globalizare, la fel de bine cum alții îi spun neo-marxism.
În acest context al confuziilor voite sau nu, credem că această carte va aduce măcar puțină lumină, până nu va apuca așa-numita globalizare să o stingă de tot…
Am împărțit subiectul ales în două părți, prima parte fiind publicată în acest număr.

Eugen Matzota

(PARTEA I)

NAŢIUNEA CA REALITATE ŞI UNITATE SOCIALĂ

Constatarea că teoria națiunii a rămas în urma realităților nu-i de natură nici să ne alarmeze, nici să ne întristeze, pentru simplul motiv că în domeniul fenomenelor sociale — rezultanta cauzelor și influențelor multiple, variate, uneori contradictorii, — rolul științei se mărginește aproape exclusiv la constatări și deducțiuni după înfăptuirile vieții.

Nimeni nu mai contestă astăzi realitatea națiunii ca unitate socială de sine stătătoare, activă și conștientă de existența ei colectivă, așa cum individul este conștient de propria-i personalitate. In ciuda tuturor piedicilor materiale sau morale și trecând peste toate doctrinele și tendințele pacifiste ori cosmopolite, forța vitală a națiunilor s-a manifestat în anii din urmă chiar din mijlocul celor mai înapoiate și mai puțin conștiente dintre popoare. De altminteri, perioadele de crize violente din sânul societății moderne, cum ar fi răsboaiele, sunt tocmai acelea care pun mai bine în evidență realitățile și forțele sociale, absorbite și divizate în vremuri normale mai mult de preocupările individuale.

La 1911, când au izbucnit războaiele balcanice, omenirea a avut, poate, prima manifestare mai vie despre ceea ce este realitatea națiunii în sânul societății contimporane. Mobilizații tinerelor țări balcanice — Grecia, Bulgaria, Serbia — aflați în străinătate, au alergat într-un suflet, ca la o chemare de petrecere, spre a luă armele împotriva Turciei. Oameni simpli și nevoiași, goniți din țările lor sărace de imperativul categoric al gurii până în cele două Americi, s-au năpustit asupra transatlanticelor spre a se întoarce acasă, la chemarea de război, ca să moară în luptele dela Kumanovo, Kirkilisse ori Janina. Şi aceiași soldați simpli, aliați împotriva dușmanului comun, s-au luptat, apoi, între ei cu înverșunare când fiecăreia din cele trei țări i-s-a părut că va fi trasă pe sfoară de fostul aliat. Dacă faptul războiului dintre aliații balcanici se poate explică și prin vina conducătorilor, iar rezistența soldaților la o luptă nouă, neprevăzută din primul moment, s-a susținut prin disciplina militară, înverșunarea reciprocă a populației de diferite naționalități din regiunile contestate se explică mai ales prin realitatea națiunilor respective. Ancheta Carnegie întreprinsă imediat după războaie, la fața locului, constată că „populația s-a împărțit în atâtea tabere câte naționalități sunt și care se combat și vor să se substituie unele altora. Aceste naționalități „s-au masacrat reciproc și s-au urgisit între ele cu atât mai mare înverșunare cu cât se cunoșteau între ele și aveau dușmănii și ură unele contra altora de multă vreme“.

Triste și dureroase constatări, dar ele nu fac decât să sublinieze și mai bine realitatea națiunii!

Când a izbucnit, la 1914, marele războiu al armatelor cu serviciul obligator și permanent pentru toți cetățenii, scenele emigranților balcanici din America s-au repetat cu mobilizații celorlalte națiuni mai mari și mai luminate.

Serviciul militar obligator ar fi încă o explicație pentru graba cetățeanului contimporan, conștient de îndatoririle sale. In Anglia, însă, unde armata nu se recrută decât prin voluntariat, am asistat la minunea înființării din nimic a unor mari oștiri de voluntari. Numărul Englezilor individualiști și materialiști, precum se spune, cari veneau de bună voie să-și ofere viața pentru țară, a crescut în măsură neașteptată, după accentuarea războiului german de submarine, adică a crescut în măsura primejdiei ce amenință Anglia.

O nouă manifestare strălucită despre realitatea națiunii.

Aceeași splendidă manifestare în Franța, unde „unirea sfântă“ a pus capăt neînțelegerilor politicei interne, iar antimilitariști și internaționaliști aprigi, ca Gustave Hervé, și-au abandonat crezul unei vieți întregi pentru a se oferi națiunii.

Interesant este în același sens și cazul Germanilor emigrați în Statele Unite, unii asimilați la a doua generație, și cari, în clipa când Germania se afla în lupta supremă contra omenirii, s-au trezit din nou ca Germani și au provocat atâtea comploturi și frământări în viața americană.

Dintre armatele europene, cea austro-ungară a dat numeroase pilde despre realitatea națiunii, într-un sens contrar. Spionajul, trădările și dezertările din partea oștenilor aparținând naționalităților oprimate au fost mai numeroase de cât în orice altă armată beligerantă. Toată teroarea dezlănțuită asupra populațiunilor, goana după trădători ori represiunile sângeroase, n-au putut creă un suflet unitar forței militare habsburgice. Dimpotrivă chiar, asemenea ticăloșii contra propriilor cetățeni i-a răpit monarhiei ultima putință de viață și a grăbit izbucnirea revoluției care a însemnat dislocarea ei definitivă în atâtea națiuni deosebite.

Am putea cită nenumărate alte cazuri în sensul de mai sus spre a sublinia realitatea națiunii, dar ne oprim pentru a conchide, împreună cu Gustave Le Bon, că omul își poate schimba cu ușurință clasa ori profesiunea, dar nu națiunea, înainte de a aparține unei categorii profesionale sau unei clase sociale prin faptul nașterii, omul face parte dintr-o națiune și, de aceea, chiar din primul moment al izbucnirii războiului, interesele patriei sau mai exact ale națiunii, au trecut înaintea intereselor de clasă si chiar le-au înlocuit 1). In locul divergențelor și luptelor de clasă, din fiecare țară, am avut dintr-odată armonia și solidarizarea tuturor în cuprinsul națiunii pentru lupta cea mare, pe viață și pe moarte, dintre națiuni.

E de mirare numai cum s-au găsit oameni luminați în stare să se revolte și să dezaprobe gestul celor 98 savanți germani, adevărate autorități consacrate în știința universală, cari prin vestitul lor manifest s-au solidarizat cu acțiunea militară și politică a Germaniei imperiale. Şi tot așa de neînțeles mi se pare învinuirea de pangermanism și lipsă de credință față cu idealurile Internaționalei pe care toate cercurile din țările Antantei au adus-o, fără nici o rezervă, socialiștilor germani pentru chipul cum au răspuns la chemarea de război a împăratului, ca și la cererile de credite militare în Reichstag. Căci, în definitiv, savanții, ca și muncitorii socialiști ai Germaniei, n-au făcut, prin atitudinea lor, decât să dea, involuntar poate, o nouă dovadă despre ceea ce este realitatea și unitatea națiunii mai presus de orice interese, tendințe sau credințe internaționale.

In fața atâtor manifestări evidente ale națiunii ca unitate socială și personalitate morală, gesturile sau atitudinile unor talente strălucite de talia lui Romain Rolland, retras pe pământul Elveției neutre ca să rămână și să scrie »Au-dessus de la mêlée“, sunt simple manifestări izolate ale unor splendide exemplare de spirite internaționaliste. Valoarea lor astăzi este mai curând o curiozitate umană, ceva neobișnuit și original, care nu dezminte teoria noastră, deși un Rolland poate constitui idealul omenesc de ajuns în ziua depărtată când libertatea și egalitatea dintre națiuni va fi devenit o realitate simțită, în locul dezideratului teoretic al ultimelor două veacuri.

Pentru a încheia aceste considerațiuni generale despre realitatea și unitatea națiunii, dincolo de granițele artificiale ale Statelor, vom examina puțin situația Elveției în decursul războiului dintre națiunile sale vecine.

Se știe că acest Stat european, întemeiat pe cea mai desăvârșită libertate și egalitate dintre cetățenii săi, este alcătuit din trei populațiuni cu limbă și cultură deosebite, din Elvețieni francezi, germani și italieni. Intre aceste naționalități, care alcătuiesc republica elvețiană, n-a existat nici odată și nu există cea mai mică dușmănie, neînțelegere sau tendințe de hegemonie din partea uneia fată de celelalte). Nu există, cu alte cuvinte și spre a preciza ideea, nimic din ceea ce, înainte de război, se cunoștea sub expresia de „revendicări ale naționalităților“ din Balcani, Austro-Ungaria, Rusia, Turcia sau Prusia și care constituiau un motiv de îngrijorare și de neliniște permanentă pentru opinia internațională. Tocmai acest exemplu de acord și liberă conlucrare dintre națiuni deosebite, în sânul aceleiași organizațiuni de Stat, alcătuia un titlu de glorie pentru Elveția și un argument puternic pentru adversarii ideii naționale reclamată ca o condiție neapărată pentru buna și normala dezvoltare a Statelor.

[…]

Din tot ce am văzut până acum, realitatea și unitatea națiunii reies evidente și cu neputință de contestat.

Națiunea apare ca un fapt viu, rezultat dintr-un complex de elemente materiale și mai ales sufletești, cu o personalitate morală, având voință și conștiință proprii și deosebind între ele națiunile chiar atunci când, în starea înaintată de civilizație și cultură a omenirii contimporane, s-ar părea că mergem spre o contopire, laolaltă, a tuturor deosebirilor dintre colectivitățile umane.

Fenomenul general de separațiune între diferitele națiuni ale globului și, totodată, tendința lor spre integrațiune, dau loc la fireasca întrebare: ce este națiunea, care-i sunt elementele distinctive și caracteristice ?

Deși în aparență răspunsul pare ușor, ca venind sau înțelegându-se dela sine, el este mult mai greu în realitate. Națiunea fiind ceva viu, în continuă mișcare, într-un permanent proces de transformare, răspunsul devine greu tocmai din cauza mobilității elementelor componente.

Sociologii ca și filosofii sunt departe de acordul unanim în găsirea unui răspuns strict științific, capabil de a fi lesne verificat prin realitatea vieții, la întrebarea: ce este și cum este națiunea ?

O mulțime de oameni trăind laolaltă sub aceiași administrație și sub puterea unor legi comune, nu alcătuiește o națiune. Realitatea vieții a dovedit aceasta în momentul când Austro-Ungaria s-a desfăcut aproape fără nici o zguduire, printr-un proces lent și natural de descompunere, imediat după prăbușirea armatelor sale la Vittorio Veneto.

Monarhia s-a descompus imediat pentru că, precum spune Ehrlich în studiul mai sus citat, nu se născuse încă națiunea în Statul habsburgic, iar între elementele lui componente nu existase niciodată un sentiment adevărat de comunitate.

O mulțime de oameni laolaltă nu se poate Națiunea și socoti drept o națiune așa după cum nu poți concepe omul ca o simplă împreunare de celule vitale. Precum acestea au nevoie de suflul vierii, ca să alcătuiască omul, tot așa mulțimea are nevoie de un suflu vital identic, spre a alcătui națiunea, suflu pe care-l dă, după Mancini. numai conștiința de naționalitate aparte.

Iată cum principiul de naționalitate se leagă și decurge din realitatea națiunii.

Elementele constitutive interne, ca și caracteristicele externe ale națiunii, au ajuns, după aproape două veacuri de lupte și controverse, să se precizeze în mod aproape unanim.

Mancini, ilustrul profesor italian, în lecția lui de inaugurare a cursului de Drept internațional la Universitatea din Torino, vorbind despre naționalitate ca fundament al Dreptului ginților, a formulat definițiunea aproape completă a națiunii în termenii următori: ”Comunitate naturală de oameni trăind pe același teritoriu și uniți între ei prin legături de rasă, de credinți religioase, printr-un comun trecut istoric și, totodată, prin aspirațiunile morale ca și prin conștiința înțelegerii lor laolaltă“.

Ceea ce încerca Mancini, sub formă științifică și juridică, să stabilească la 1851 despre realitatea națiunii, nu era decât expresiunea vie a unei nevoi adânc simțită pe atunci de națiunea italiană, ajunsă la conștiință personalității sale prezente, a trecutului glorios, ca și a viitorului ei în lume. Sub influența Revoluției franceze—care proclamase drepturile individului și consfințise practic doctrina suveranității naționale împotriva- tiraniei monarhice, într-o țară cu unitate națională, poporul italian, unitar și el prin trecutul glorios, prin teritoriul comun închis de țărmurile mării și, mai ales, prin asupririle unei dominațiuni streine întrupată în dinastia de Habsburg, își afirma tot mai vie conștiința personalității sale morale în năzuința către libertate și egalitate.

Cu douăzeci de ani mai înainte, una din gloriile politice ale Italiei contimporane, Giuseppe Mazzini, scria și muncea neobosit pentru deșteptarea acestui sentiment de naționalitate italiană.

In apelul către muncitorii italieni, le vorbea de datoria de a se întovărăși pe baze naționale și a încerca „să-și creeze o patrie și un nume- înainte de a se sili să cucerească îmbunătățiri sociale pentru „popoarele care au patrie și nume și steag și unitate națională“

Pentru că, “afirma el mai departe, ”omenirea este o armată uriașe care înaintează spre cucerirea ținuturilor necunoscute împotriva unor dușmani puternici și prevăzători. Fiecare are locul ce i-s-a încredințat, fiecare are o operațiune deosebită de îndeplinit, iar biruința comună atârnă dela exactitatea cu care vor fi îndeplinite diferitele operațiuni“.

Intr-alt studiu despre ”Cosmopolitism și naționalitate”, Mazzini făcea, la 1834, distincțiunea netă dintre-cele două noțiuni pentru a afirma, cu tărie și răsunet, că între om și umanitate există un stadiu intermediar, națiunea, în mersul progresiv către idealul omenesc de libertate, egalitate și fraternitate. „Naționalitatea popoarelor n-a avut până acum existență“: ea aparține viitorului. In trecut nu găsim naționalitate, în afară de aceea definită de regi și de tratatele între familii privilegiate. Regii nu se uitau decât la interesele lor personale, iar tratatele au fost redactate de indivizi fără calitate, în secretul cancelariilor, fără cea mai neînsemnată intervențiune populară, fără cea mai mică inspirațiune de umanitate.

Astfel, în opera de revendicare și acțiune politică-națională a lui Mazzini, găsim temeiul de limpezirea ideilor despre națiune, cât și primele formulări destul de precise despre ceea ce ar trebui să fie înfrățirea popoarelor, libere și egale, un fel de Societate a Națiunilor.

Ca un ecou strălucit al doctrinei și mișcării mazziniene, neamul românesc de peste Carpați a dat omenirii, pe câmpia Libertății în 1848, expresiune vie aceluiaș crez în discursul celebru al lui Simion Barnuțiu care a spus „prin naționalitate la libertate“.

Definițiunea Iui Mancini, precum am spus, este aproape complectă și o regăsim, cu neînsemnate variante, aproape la toți autorii cari au scris asupra problemei națiunii.

La noi, d. A. C. Cuza spune că națiunea este totalitatea indivizilor de același sânge, așezați pe un pământ determinat ca bază necesară a existenței lor, având: același grai pe care ei l-au format, același trecut, aceleași interese prezente, aceleași aspirații de viitor și alcătuind, ca organism, aceeași putere, naționalitatea creatoare a culturii umane, care nu este, dar, de cât productul ei variat.“

Rezumând diferitele elemente constitutive sau caracteristice națiunii, am avea, prin urmare:

1. Comunitatea naturală pe același teritoriu.
2. Comunitatea de rasă, adică același sânge dintr-o descendență comună. 
3. Comunitatea limbii.
4. Un trecut comun, din care urmează comunitatea de obiceiuri, tradițiuni, aspirațiuni, ca și comunitatea de drept și de credință religioasă.
5. Conștiința individualității sale deosebite, decurgând din toate aceste comunități enumerate ca elemente constitutive ale națiunii, de unde și voința categorică de comună conviețuire.

Puține elemente și, lotuși, prea multe, mai multe chiar de cât avem nevoie spre a recunoaște o națiune ca atare!

Exact vorbind, dacă am căuta să verificăm existența tuturor acestor elemente în viața națiunilor mari sau mici, cunoscute până astăzi pe suprafața globului, n-am găsi la nici una din ele coexistența tuturor elementelor deodată. Prin urmare, o națiune există și poate fi cunoscută și recunoscută ca atare, chiar în lipsa unuia sau mai multora din elementele enumerate.

Vom examina pe rând aceste elemente constitutive ale națiunii spre a vedea importanța lor variată, precum și ceea ce rămâne esențial pentru existența națiunii ca unitate socială.

Teritorial este primul element natural pentru asigurarea vieții națiunii, ca și pentru garantarea coeziunii și a persistenței sale. Legătura materială indisolubilă dintre om și pământul pe care viețuiește este așa de puternică încât existența omenirii întregi ca și a individului nu se pot concepe independent de pământ. Același raționament pentru existența națiunii.

Izvorul tuturor energiilor fiind pământul, fără el nu vedem cum ar fi posibil progresul umanității în toate domeniile de acțiune ca și de gândire. Viața grupurilor înrudite, începând cu familia sau tribul și trecând apoi la cetatea evului mediu sau la Statul modern, este în dependență directă de proprietatea teritorială, ca și de libera folosință a unei întinderi de pământ.

Sentimentul legăturii puternice dintre om și pământ este baza patriotismului, a dragostei de locul nașterii, care, peste toate neplăcerile sau dificultățile mediului social, rămâne întipărită pentru toată viața -n suflet. Sentimentul acesta poate varia în nuanțe sau intensitate, după cum este vorba de orășan sau de țăran, și după cum îl examinăm ia popoarele culte ori Ia cele mai înapoiate, — dar el există puternic și indiscutabil   ). Dovada o avem chiar la o națiune care și-a pierdut teritoriul, Evreii, și cari în chip tradițional și simbolic privesc, după 2000 ani, înapoi spre Palestina. Mișcarea zionistă are la baza ei tocmai acest puternic sentiment de legătură dintre națiune și teritoriul ei ca element constitutiv.

De altfel, importanța teritoriului ca element constitutiv al națiunii și ca bază de persistență în timp și în spațiu, o regăsim în legile germane pentru deposedarea proprietarilor polonezi din Polonia anexată. Pe lângă toate celelalte mijloace întrebuințate de Statul german spre a zdrobi rezistența și persistența națiunii poloneze pe pământul strămoșesc, răpirea teritoriului trebuia să fie cel mai eficace. Dezrădăcinată din pământul ei, națiunea poloneză putea fi mai ușor slăbită și învinsă căci s-ar fi ofilit în cele din urmă ca o floare smulsă din solul care-i întreținea energia vitală.

Un proiect asemănător de deposedarea Românilor a pregătit guvernul dela Budapesta pentru Transilvania și celelalte ținuturi românești, în timpul războiului.

In sfârșit, tot spre a sublinia importanța teritoriului ca element constitutiv și conservator al națiunii, trebuie menționate toate acțiunile de colonizare pe care, în ținuturile cele noi ale României, atât dincolo de Carpați, cât și peste Prut, le-au întreprins stăpânirile străine împotriva națiunii române.

Elementul teritorial în fixarea noilor frontiere europene a jucat un rol covârșitor și a dat loc la vii controverse și variate argumentări pe tema unității geografice drept substrat al unității etnice.

Dacă în unele regiuni argumentul eră exagerat sau susceptibil de a fi respins cu ușurință, totuși în altele teritoriul ca unitate geografică a jucat un rol decisiv în alcătuirea unităților etnice. Anglia, Franța, Italia și Spania, cele mai vechi națiuni europene, își datorează în bună parte ajungerea, înaintea altora, la unitatea națională și mediului geografic special, adică teritoriului lor.

Iată pentru ce, privit ca un creuzet, în care au fiert, s-au amestecat și s-au contopit laolaltă diferite triburi, neamuri și seminții în decurs de veacuri, spre a dă unități naționale în sensul concepțiilor moderne, — teritoriul este, fără îndoială, un element constitutiv și caracteristic al națiunii. De aceia vom afirmă, fără teamă de a greși sau de a exagera, că nu poate există națiune fără un teritoriu ai ei.

De îndată ce trecem la rasă, la comunitatea de sânge, care s-ar părea mai decisivă decât teritoriul pentru constituirea națiunii, rezervele asupra acestui element se impun dela prima examinare mai serioasă a chestiunii.

Intr-adevăr, nu găsim o singură națiune mare sau mică din Europa, recunoscută ca atare, Ia care, dacă verificăm descendența etnică, să aflăm comunitatea de sânge, adică permanența și continuitatea netulburată a rasei din trecutul depărtat și până astăzi. Examinând descendența etnică la Francezi, Ia Germani, la Italieni, la Români, vom găsi un amestec variat și complicat de sânge provenind dela diferite triburi ori seminții, care și-au depus partea lor în alcătuirea substratului material al fiecăreia din aceste națiuni. Astfel, vom găsi în sângele Francezilor de astăzi un amestec de elemente romanice, germanice și celte, pe care apoi le regăsim și-n sângele Germanilor amestecate cu elemente slave. In sângele românesc, un amestec de elemente tracice, romanice și mai în urmă slave. Aceeași constatare am putea-o repeta pentru oricare altă națiune.

Mai mult chiar, sub ochii contimporanilor se plămădește o mare națiune americană, cu viitor și mai mare, fără ca să se poată vorbi de o rasă americană sau de comunitatea sângelui american, pentru binecuvântatul motiv că, în această comunitate națională a Statelor Unite, sunt abia de curând amestecate elemente provenind din toate națiunile europene și, pe deasupra, un supliment din rasa neagră.

Prin urmare, comunitatea rasei, sau pentru a vorbi mai corect, comunitatea sângelui, nu este un element constitutiv esențial pentru o națiune. Importanța diferențierilor de sânge scade tot mai mult în zilele noastre, în măsura în care progresul civilizațiunii generale, ca și creșterea interdependenței dintre națiuni, potrivit perfecționării mijloacelor de comunicațiune și activării raporturilor economice, face să sporească importanța factorilor culturali.

Din nenorocire, comunitatea de rasă sau de sânge, ca element constitutiv al națiunii, a servit multă vreme de suport unor teorii contrarii principiului naționalităților și care nu aveau, în ultimă analiză, alt rost de cât să justifice abuzurile forjei împotriva drepturilor naționale și să prezinte ca o necesitate a progresului civilizatiunii stăpânirea unor națiuni superioare, născute ca să conducă, asupra altora de esență inferioară.

Asupra acestor teorii combinate ad hoc pentru combaterea dreptului la libertate și egalitate între națiuni, vom reveni mai pe larg în capitolul următor.

(VA URMA)