De Ion Bogdan Martin

2015… Ultima pâlpâire a lui aprilie, zi de joi, se prezentase frumos la apel… Călduroasă, cu miasme de liliac şi cu flori de castan sălbatic cocoţate semeţ, cu alúră de lumânărar de fast, pe coronamentul verzui-lăptos al arborilor înşiraţi simetric pe bulevardul Pache Protopopescu.
Voiam să pierd timpul, să nu mă mai gândesc că îmbătrânesc, aşa că am luat-o pe jos, cu chef mare de plimbare… De la Piaţa Rosetti, am trecut prin faţa Teatrului Naţional, l-am salutat cu o reverenţă pe marele maestru din „Haimanele”, am făcut dreapta la Cercul Militar şi m-am lăsat dus, de voie, în sus, pe Calea Victoriei…

Mergeam fără sens şi puncte cardinale… Priveam dincolo de oamenii grăbiţi şi adulmecam aerul plăcut de primăvară! La un moment dat, nu ştiu ce resort interior m-a îndemnat să mă opresc în faţa Casei Vernescu, denumire sub care este cunoscut astăzi stabilimentul de pe Calea Victoriei 133!
Poate că nu era o coincidenţă faptul că mă oprisem în dreptul acelei case… Nu cu mult timp înainte citisem, într-un ghid al oraşului Bucureşti, câte ceva despre celebrul aşezământ. Un concurs de circumstanţe! Poate şi pentru că sunt pasionat de istoria vechiului… Bucuresci! A micului Paris… de altădată.
Dar aşa am aflat că renumita casă Vernescu s-a numit la început Casa Lenş… Lenş, derivat de la francezul Linche, mai precis de la contele Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, care, la un moment dat, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviţă*. Contele se îndrăgosteşte iremediabil de o frumoasă româncă, de viţă nobilă şi ea, cu care se căsătoreşte şi cu care are un fiu, Filip. Cu timpul, numele franţuzesc Linche se volatilizează, luându-i locul neaoşul românesc Lenş şi, chiar mai mult decât atât, Filip Lenş, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăşte în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoşoaiei.
Zis și făcut.
Această nobilă clădire fusese construită în stilul eclectic pe care arhitecții francezi au reușit să-l impună într-o serie de țări europene, la acea vreme. Edificiul are doar două niveluri, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică, destul de rar întâlnit pentru timpurile acelea.
Potrivit mărturiilor epocii, acest imobil impunător a fost unul dintre cele mai de șic din Bucureștii primului sfert de veac XIX. Mulți se plimbau pe Podul Mogoșoaiei doar pentru a-l admira ori din curiozitate sau… pentru a crăpa de invidie.
Dar să revin pe Calea Victoriei a anului 2015… În curtea imobilului, răsfirate ici-colo, se aflau câteva mese albe din fier forjat, iar la una dintre ele, am văzut doi tineri, el și ea, îmbrăcați în ținută de epocă. Domnișoara, distinsă și frumoasă, purta o rochie amplă, cu crinolină, de culoare roz-purpuriu și corset brodat cu dantelă ivoire, mănuși ivoire, pălărie cu dantelă și umbrelă, tot ivorii, și își făcea „corent” cu un evantai din pene de lebădă, iar domnul… Heee… Domnul, șarmant și zâmbitor, era îmbrăcat, la fel de elegant, într-un frac clasic cu revere cu bordură de satin alb, asezonat cu manuși albe din piele fină de căprioară, pe cap purta o pălărie înaltă, în timp ce cu o mână sprijinea un baston cu mâner de argint, iar cu cealaltă își aranja „musteața”. Am crezut că se turnează un film sau vreo reclamă într-o atmosferă idilică! O reclamă la un parfum cu arome de trandafiri de Damasc, iasomie, iris, cedru și lemn de santal… Dar nu!? Nu se vedea niciun spot, nicio cameră, nicio clachetă, nici măcar regizorul! Am intrat cu sfială în curte și l-am auzit pe tânărul domn graseind:

― Mademoiselle Lisavette…
―Oui, monseigneur Filip, răspunse aceasta, îmbujorându-se, moment în care tânărul, pentru impresie probabil, lăsă bastonul să-i cadă cu zgomot, îi luă mâna stângă în mâinile sale și prinse a o fixa cu privirea, zâmbindu-i șăgalnic.
―Mademoiselle, catadixiți, prrrin vrrrerrrea și prrronia cerrrească și prrrin consimțământu’ sfânt al familiilorrr noaste, a-mi deveni pe veci „mon épouse**? „Mademoiselle”, rușinată tare, coborî încet privirea, aranjându-și o cută imaginară la poalele rochiei. Eram eu martorul unui eveniment fantastic!? Oare trecusem printr-o nișă a timpului într-un univers paralel?! Sau… totul se petrecea doar în închipuirea mea!?
Şi nu băusem nimic… Nu încă!
Tibetanii spun că puterea gândului este fără margini. Şi, tot ei, mai cred în existența unui principiu spiritual capabil să creeze forme mentale vizibile, numite tulpa***. Numai că oamenii de știință occidentali explică acest fenomen ca fiind, de fapt, halucinație…

―Monseigneur Filip… Monseigneur Filip, dar inima mea vi-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziți cum ea bate și numele vă chiamă?!
―Așadarrr…
―Oui, monseigneur, consimț a vă fi consoartă pe veci. La auzul răspunsului, tânărul îi luă și cealaltă mână, într-ale sale, și începu a le săruta cu frenezie, acoperindu-și obrajii cu ele.
―Mademoiselle Lisavette, ca semn al prrrețuirii și drrragostii ce vi le porrrt, voiesc a vă dărrrui „ce petit palais”**** , și descrise cu mâna dreaptă un arc de cerc imens care se opri cu unul dintre capete pe acoperișul casei impunătoare. „Ce petit palais” este, de astăzi, al domniei voastrrre! Aci vorrr crrrește prrruncuții noștrrri și va înflorrri iubirrrea noastă, întrrru îndelunga ferrricirrre a neamului nost!
―Oh, monseigneur Filip!…

Un curent straniu, apărut de nici-unde, răsfiră cele câteva inflorescențe de castan rătăcite pe trotuar, fugărindu-le printre mesele albe din fier forjat.
M-am uitat din nou la casă, apoi către masa unde cei doi… Dar scaunele erau… goale!… Curtea… și ea goală!? Nimeni și nimic! Poate doar vânticelul cald…
Mă întorsesem în prezent!?
Calea Victoriei…
Mașini…
Oameni…
Zgomot asurzitor…
Secolul XXI.
Hm… Straniu și tainic, în același timp!

Am ieșit din curtea casei. Mă aflam în continuare pe Calea Victoriei și priveam cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, când un bătrân, cu pas grăbit, se apropie de mine.

―Bună ziua, locuiți în zonă?, îl întreb repede pentru a-l opri în dreptul meu.
―Bună ziua!, îmi răspunse cu voce stinsă, îndreptându-și spatele și punându-și mâna dreaptă streașină la ochi.
―Vă întrebam dacă locuiți în zonă…
―Ba da, domnule. Aici, aproape, colț cu strada Moxa.
―Admiram Casa Vernescu și…
―Frumoasă casă! Restaurant select…
―De cât timp locuiți în cartier?
―Ai?
―De cât timp locuiți aici?, strig tare spre urechea venerabilului.
―Domnule, să mă recomand: colonel în rezervă, aviator Stamatesco, spunând acestea, luă o poziție care lăsa să se întrevadă, fără putință de tăgadă, militarul de altădată.
―Încântat! Mă recomand la rândul meu, bat din călcâie și îi strâng mâna cu putere.
―Am slujit regele și patria, în cel de-al doilea război mondial, rosti cu mândrie.
―Vă felicit, domnule colonel!…
―Tinere, de 90 de ani tot p-aci, cu mici întreruperi: războiu’, închisoarea, canalu’… Ce știi mata!?… O perioadă, am fost chiar coleg de închisoare, la odiosul penitenciar de la Râmnicu Sărat, cu marele patriot, senioru’ Coposu. Dumnezeu să-l ierte!
―Dumnezeu să-l ierte! De 90 de ani!? Oho… Aproape un secol! Mulți înainte, dar nu-i arătați!
―Ei, mai trag și eu câte-o bere, dar pe șest, să nu afle bunicu’…
―Poftim?!
―Am glumit, bre domnule! Era un banc…
―Era cât p-aci să vă cred… Bun bancul! Deci, ca să revenim la subiectul nostru, despre Casa Vernescu…
―Mai demult nu să numea așa. Pe timpu’ comuniștilor a fost un fel de Casă de protocol… Cine știe ce parascovenii învârteau diavolii ăia p-acolo!?… Dracu’ să-i ia! Dar mai știu, de la bunica mea că, mult mai ’nainte, pe la omieoptsute cincizeci și ceva, acolo ființa, la un moment dat, Statul Major al Armatei Ruse…
―Deci și bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
―Păi, da! Bucureșteni de viță veche, ce credeai? Regățeni adevărați.
Stai să-ți spui! Şi bunica, p-atunci o domnișoară în toată firea, ieșise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoșoaii, era de bonton, deh! și, la un moment dat, se întrerupe din mers, la poarta casei acesteia, pentru a lăsa o trăsură să iasă, numa’ că vizitiu’ strunește bidivii să se oprească și… ce crezi?
―?!
―…Din trăsură, se dă jos un bărbat îmbrăcat într-o frumoasă uniformă militară cu mulți nasturi, cu epoleți mari rotunzi și cu multe fireturi, toate din aur… Da, da! Şi, domnule dragă, acest tânăr, cu perciuni alungiți și mustăcioara subțire, cu ochii ca de tăciune stins în cerneală și cu fruntea înaltă – falnic berbant –, se apropie de fata care vindea flori la poarta stabilimentului, ia din coșul înțesat de flori un buchețel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, își scoate chipiul, apucă mâna bunicii i-o sărută prelung și, zâmbind galeș, îi oferă buchețelu’, recomandându-se: Conte Lev Nikolaevici Tolstoi… Bătrânul mă biciuia cu privirea așteptându-mi reacția.
―Fantastic! Incredibil! Bunica dumneavoastră, fac eu repede, dar și un pic cam neîncrezător.
―Domnule, dacă ea m-a mințit, ceea ce eu nu cred, că era femeie cu frică de Dumnezeu, atunci și eu vă mint.
―Iertați-mă! Nu gândeam în veci că am să întâlnesc pe cineva care… care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă și de… de inedită!
―Dovada c-a fost aci? Într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa Ergolaskaia pare-mi-se că se numea!, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștiul: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez…”. Sper să fi reprodus întocmai!
―Bucureștiul!?
―Grandoare cosmopolită! Viață culturală!… O adevărată capitală europeană, domnule… Atunci, nu acum!
Pot să vă mai spun că în ceasu’ când bunica mea a trecut în lumea celor drepți, ținea în mâini o carte…
―Da…
―Anna Karenina…
―De Lev Tolstoi.
―Păi, de cine altu’?! Şi-atuncea, eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor.
―Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am parte de una dintre cele mai plăcute întâlniri. O adevărată lecție din istoria neștiută sau mai puțin cunoscută a Bucureștiului. Mă bucur foarte mult că v-am întâlnit, domnule colonel…
―Doar în rezervă. Aviator Stamatesco. Dar să-ți spui de ce să numește acu’ Casa Vernescu… Poate nu știi!? Pe la 1886, moștenitorii lui Filip Lenș hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis și Gună Vernescu, bucureștean get-beget, avocat și politician, fondator al Partidului Liberal…

―Domnule colonel…
―Şi să-ți mai spui ceva ce nu mulți știu: în primăvara lui 1888, Mihai Eminescu, poetul nepereche, dar și marele jurnalist, adus la București de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, tari dă tot… Azi, toată lumea pe net, dar asta, ce-ți spui eu dumitale, este din ființa poporului român… Ăsta cu o istorie chinuită… Nu e „fesbuc” d-ăla! Anșa! Deci, ultimu’ text jurnalistic, datat pe la 13 ianuarie 1889, va zgudui din temelii guvernu’ de la acea vreme, determinându-l, pentru o foarte scurtă perioadă, pe dom’ Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliție destul de debilă a conservatorilor cu liberalii. Ă? Parcă nu-i nimic nou sub soarele dâmbovițean!?
―Asta, așa e! Domnule colonel, a fost o adevărată încântare să vă întâlnesc și să vă ascult. Vă mulțumesc din suflet pentru că v-ați oprit să stăm de vorbă. A fost o întâlnire pe care nu o voi uita niciodată…
―Niciodată!…
―Vă doresc mulți ani de aici înainte!
―Mulțumesc! Câți o da Domnu’ și-o bere cu guler alb de satin, pe terasă, la Casa Vernescu! Ziua bună, tinere!
―S’trăiți, domnule colonel! Bătrânul, mi-a făcut un semn cu mâna la pălărie, s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la pas, de parcă avea 20 de ani… Hai 49!!! Rămăsesem bulversat în mijlocul drumului. Am întors încet privirea către celebra și încărcata de istorie casă Vernescu…

Am fost surprins ca, în curtea casei, la masa din fier forjat din grădină, să îi revăd pe cei doi tineri… Domnișoara își făcea „corent” cu evantaiul, în timp ce domnul o mângâia tandru pe umăr și o sorbea din priviri…

Am făcut stânga-mprejur și am luat-o repede înapoi pe Calea Victoriei. M-am oprit drept la Casa Capșa și m-am așezat cuminte într-unul dintre colțurile braseriei.
―Două berrri rrreci, vă rrrog!… Na, că se luase… graseiam și… Am cerrrut două și am băut patrrru… Trrrebuia cumva să mă liniștesc. Să-mi rrrevin… Am ieșit din berărie, brusc, după ce mi s-a părut că, de la una dintre mese, însuși Caragiale mi-a făcut semn cu ochiul… „Curat murdar, nene Iancule”!

  • * domnitor în Moldova: 31 august 1749 – 3 iulie 1753 și c. 29 februarie 1756 – 14 martie 1757 și în Muntenia: iulie 1753 – c. 28 februarie 1756 și 9 martie 1763 – 28 ianuarie/8 februarie 1764.
    Constantin Racoviță a fost fiul lui Mihai Racoviță, iar tronul l-a câștigat cu ajutorul grecilor, care i-au fost și tovarăși de domnie, întocmai ca și tatălui său. Birurile apăsătoare ale nesătulului domnitor și abuzurile grecilor, au provocat o mișcare de nemulțumire, dar fără efect durabil. Gurmand renumit, Constantin Racoviță a murit la București în 1764 din cauza unui ospăț prea îmbelșugat.
  • ** Lb. fr., consoarta/soţia mea
  • *** Tulpa este proiecţia materială a unei forţe învinse de spirit. Ea este un fel de fantomă creată de iniţiaţi în cursul unei perioade de meditaţie. „Tulpa poate lua forma unui om sau a unui animal şi este capabilă să emită chiar şi sunete.”, scrie Alexandra David-Neel în Mistici şi magicieni în Tibet.
  • **** Lb. fr., acest mic palat

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
IBAN RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.