ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by
Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

WELLBORN
Sănătatea trebuie să fie o stare continuă!
SOTER

POOLOURI
adică
Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A DOUA
Partea a doua: despre lipsa de scrupule a concurenţei

în care este vorba despre ciudatul obicei al contemporanilor lui Gough de a face acelaşi lucru, despre neajunsurile şi păcatele ce decurg de aici, despre “concurenţa concurenţei” şi despre insinuările perfide ale lui Finch în aceste pilde, despre răutate şi grandoare şi nu mai puţin despre decădere, precum şi despre felul cum înţelepţii lumii, gândind la acestea în mare taină, au ajuns la demne de toată lauda cugetări

Ce spun documentele vremii?
“… iar concurenţa…”
(W. Finch, Amintiri despre Gough, Opere, ed. XXI, vol. IX, pp. 961 ş.u.)

Un martir al concurenţei

“Lucrurile care sunt fără măsură nu pot să dureze mult timp.”
Boccacio, Dec., Introd.

Secretarul îşi închise cu grijă servieta. Aborda un aer jignit, care se asorta perfect cu hainele sale de culoare închisă.
– Bună ziua, zise, şi pe obraz i se putea citi dispreţul pentru întreaga omenire.
Apoi se întoarse încet şi demn, vrând parcă să-i mai dea o posibilitate celuilalt pentru a se răzgândi.
Cam aşa i se întâmpla de ani, aproape zilnic: venea să aducă actele la semnat, acestea erau iscălite, după care le ducea înapoi. Unui secretar i se cerea o ţinută corectă şi sobră, aşa că el îşi formase personajul după chipul şi asemănarea unui chelner deosebit de distins de la GRAND HOTEL.
– Ia stai puţin…
Cu aceeaşi mină, secretarul se afla deja în dreapta fotoliului din spatele biroului. Nu era uimit, i se mai întâmplase şi asta, adică şeful să se răzgândească şi să-l cheme înapoi. Pe faţă nu i se putea citi nimic. Cel mult un reproş respectuos.
– Ia spune-mi, cine-i acest domn… a… îi… ă… cu “F”, parcă.
– Finch?
– Da, exact, Finch.
– Domnul Finch este noul director tehnic al MIKEY-FRED-ului.
– Şi ce fel de om e?
Secretarul se afla în situaţia delicată a unui oberchelner care, fiind întrebat asupra unui fel dubios din lista de bucate, nu poate nici să compromită reputaţia localului, dar nu-i e permis nici să-i vâre pe gât unui client vechi ceva compromiţător.
– Domnul Finch a venit, cred, să rezilieze contractele noastre cu MIKEY-FRED-ul.
– Te-am întrebat ce fel de om e! Ce hram poartă.
– Ca orice director al MIKEY-FRED-ului, director tehnic, vreau să spun…
– Adică?
– Adică…
MIKEY-FRED îşi avea, pe vremea aceea, sediul într-o fostă spălătorie comunală. (Încă nu se mutase în fastuoasele saloane de deasupra ştrandului olimpic.) Ca şi multe alte firme de veche tradiţie, şi MIKEY-FRED-ul scăpătase. Aflându-se obositor de monoton în delicata situaţie lui “a fi sau a nu fi”. Procedeele tradiţionale de care-şi legase numele îi asigurau stima vechii clientele, însă cum şi aceasta era condamnată la pieire, concurenţa, cu noile-i metode, atrăgea ceilalţi clienţi, încât unica soluţie pentru MIKEY-FRED era să lupte până la capăt cu armele moştenite de la fondatorii săi, fiecare în parte un adevărat gentleman,
– Adică… mă tem că vom avea duel.
– Ce să avem?!
– Îmi permit să vă reamintesc că şi directorii altor două mari întreprinderi au murit în duel cu directorii tehnici ai MIKEY-FRED-ulului. De altfel, şi predecesorul domnului Finch a căzut la datorie în acelaşi fel.
– Duel azi?!
– Bineînţeles că nu cu pistoale sau săbii. Domnul Finch va propune ceva mai modern.
(Se părea că, după atâţia ani, secretarul se simţea, pentru prima oară, mai în largul său. Până atunci, niciodată nu şi-a permis să rostească într-o singură zi atâtea cuvinte.) Domnul Finch, continuă secretarul cu multă bunăvoinţă, domnul Finch vă va propune, domnule director Gough, să încercaţi personal vanele MIKEY-FRED-ului. Apoi se va declara şi dânsul dispus să se supună unei demonstraţii în băile fabricate la noi. Bineînţeles, ordinea se va trage la sorţi… Însă… ă… permiteţi-mi această remarcă de a cărei gravitate îmi dau perfect de bine seama: până acum nu l-au desemnat niciodată sorţii pe vreun director al MIKEY-FRED-ului să trebuiască să se supună primul tratamentului concurenţei.
Gough îşi privi lung secretarul. În ziua aceea, secretarul semăna mai mult ca oricând cu un cioclu de profesie, absolvent al unui institut superior de ciocli.
– Nu pricep. Dumneata ai căpiat?
– Vă rog să mă iertaţi, dumneavoastră aţi întrebat…
– Când am mii de subalterni, de ce să mă bălăcesc eu într-o cadă MIKEY-FRED? Cu toate că, între noi doi fie vorba, căzile MIKEY-FRED nu sunt deloc rele.
(În privinţa aceasta, secretarul avea ideile sale. Nu putea pricepe, de pildă, de ce toate vanele de baie sunt făcute din metale atât de prost conducătoare de căldură, încât partea corpului care se află în apă riscă mereu să se opărească, în timp ce spatele îţi atinge tot timpul o suprafaţă ca de gheaţă. Însă pe zâmbetul său politicos nu se putea citi nimic din toate astea.)
– Şi apoi, ce rost ar avea să ne bălăcim, pe rând, în băile concurenţei?, continuă directorul.
– Iertaţi-mă, dar dumneavoastră m-aţi întrebat. Eu vă stau la dispoziţie. De altfel, îmi permit să vă amintesc faptul că nu este lipsit de importanţă ca măcar unul dintre directorii concurenţei să participe la acest “duel”.
– Bine, dar n-o să-şi închipuie cineva că un asemenea personaj se va dezice, după toate astea, de marfa pe care o reprezintă.
– Bineînţeles că nu. Dar vor fi de faţă şi fotoreporteri.
– ?!
– Vă daţi seama ce reclamă năucitoare pentru MIKEY-FRED? Un director al concurenţei fotografiat într-unul dintre tipurile de baie fabricate de ei…
– Şi dacă nu accept… această… această confruntare idioată?
– Evident că nu vă poate nimeni sili s-o faceţi, deşi…
– Deşi ce?
– Deşi văduva domnului director Ragnar de la Trustul Băilor Bizantine ar da azi oricât ca sărmanul domn Ragnar să fi acceptat această luptă dreaptă. Ştiţi, el a fost un fanatic al băilor bizantine. Cred că, în felul său, a avut parte de moartea cea mai frumoasă. A fost găsit înecat într-o cadă fabricată de trustul său, însă, din păcate, pe pereţi se putea citi inscripţia: “ÎNTR-O CADĂ MIKEY-FRED NU MI S-AR FI PUTUT ÎNTÂMPLA UNA CA ASTA!”
Gough se uită năuc la secretarul său.
– Şi crezi că ar îndrăzni şi cu mine?
Celălalt îi oferea doar un obraz de chelner căruia, după ce i-au fost solicitate tot felul de servicii, i-a venit, în sfârşit, vremea revanşei – plata.
– Eu n-aş îndrăzni niciodată să vă dau un sfat…
– Ba, îndrăzneşte!
– Sunt prea mărunt.
– Dar dacă ai fi în locul meu?
– M-aş sacrifica… mi-aş sacrifica totul… dar nu viaţa. Evident, un director poate să judece altfel. Poate că dacă v-aţi angaja o gardă personală însărcinată să vă însoţească peste tot…
Gough îl ascultă, însă a doua zi dimineaţa, când vru să între în baia apartamentului său. Îl străfulgeră gândul că oamenii angajaţi de el ar putea fi plătiţi de MIKEY-FRED şi, poate, abia aşteaptă să-l vadă în vană. Nu făcu baie şi peste câteva zile simţi că nu va mai avea curajul să intre vreodată acolo decît dacă ar ceda… Pe urmă, trebuia să se gândească şi la familie.
– Ascultă, îşi consultă secretarul, dacă aş accepta circul acela, m-ar lăsa în pace?
– Ce circ?
– Cel cu bălăcitul în baie…
În dimineaţa următoare, s-a tras la sorţi ordinea. Gough fu felicitat: domnul Finch, contrar oricăror antecedente, trebuia să intre primul în baie. Pentru aceasta, tot trustul amenajă o cadă model, fură desemnate două tinere fete care să-l ajute pe domnul Finch la îmbăiere în faţa câtorva zeci de reporteri, fusese invitată şi cinematografia.
Directorul Finch era un domn mic şi slab. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că s-a împiedicat în faţa vanei, căzând peste ea şi rupându-şi o mână. Apoi, când cele două zâne l-au băgat în apă, omul dispăru cu totul sub spumă. Au trebuit să-l caute până să-l găsească sub şampon, însă pe cât era de mic şi de slab, pe atât era de greu domnul Finch. Cele două încântătoare fete n-au reuşit singure să-l scoată. A trebuie să vină un contabil vânjos care, răsturnând cada, l-a putut astfel recupera. Domnul Finch şi-a mai rupt, între timp, două coaste şi şi-a spart proteza dentară.
Pentru Gough, rezultatul a fost dezastruos.
Îi veni şi lui rândul să se bălăcească în vanele MIKEY-FRED-ului. Aceştia n-au făcut atîta reclamă evenimentului. L-au lăsat să intre singur în camera de baie. Dar Gough nu se lăsă păcălit. Suspectă duşul, gaura cheii, oglinda şi becul. Era încredinţat că de peste tot va fi fotografiat. Se strâmbă la contactul cu apa, răsturnă cada, arătă prin mimică şi gesturi cît de puţin confort oferă MIKEY-FRED-ul. Apoi făcu bilanţul şi trebui să-şi recunoască limpede că faţă de braţul rupt, coastele fracturate şi dantura spartă, ceea ce a făcut el pentru firma sa nu era decât apă de ploaie. Într-un entuziasm sublim, intră în cada fierbinte şi se înecă.
La înmormântare, MIKEY-FRED trimise o coroană pe panglicile căreia se putea citi: “Vedi MIKEY-FRED, puoi mori”.
Iar Finch, cu aceeaşi răbdare, începu să-şi pregătească noua notă de plată.

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)

POOLOs
namely
Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SECOND BOOK

Part Two: about the unscrupulousness of competition

in which it is about the strange habit of Gough’s contemporaries to do the same, about the drawbacks and sins that follow therefrom, about the “competition of competition,” and about Finch’s perfidious insinuations in these parables, about malice and grandeur, and no less about decay, and about how the wise men of the world, thinking about these in great secrecy, have arrived at worthy conjectures of all praise

The Loser

“Things that are without measure cannot last long.”
Boccacio, Dec., Foreword.

The secretary carefully closed his briefcase. He adopted an offended air, which matched his dark clothes perfectly.

  • Good afternoon, he said, and on his cheek you could read his contempt for all mankind.
    Then he turned slowly and dignified, as if to give the other man another chance to change his mind.
    It had been like that for years, almost every day: he came to bring the papers to be signed, they were signed, then he took them back. A secretary was required to be neat and sober, so he had fashioned his character in the image of a particularly distinguished waiter at the GRAND HOTEL.
  • Wait a minute…
    With the same expression, the secretary was already on the right of the armchair behind the desk. He wasn’t surprised, it had happened to him before, i.e. the boss changing his mind and calling him back. You couldn’t read anything on his face. At most a respectful reproach.
  • Tell me, who is this gentleman… a… a… a… with an “F”, I think.
  • Finch?
  • Yes, that’s right, Finch.
  • Mr. Finch is MIKEY-FRED’s new technical director.
  • And what kind of man is he?
    The secretary is in the delicate position of an Oberkellner who, when asked about a dubious dish on the menu, is neither allowed to compromise the reputation of the establishment, nor is he allowed to shove something compromising down the throat of an old customer.
  • Mr Finch has come, I believe, to terminate our contracts with MIKEY-FRED.
  • I asked you what kind of man he is! What kind of man he is.
  • As any director of MIKEY-FRED, technical director, I mean…
  • That mean?
  • I mean…
    MIKEY-FRED was, at that time, based in a former communal laundry. (It had not yet moved to the lavish halls above the Olympic swimming pool.) Like many other old-fashioned firms, MIKEY-FRED had also lost its way. Finding itself wearily monotonous in its delicate “to be or not to be” situation. The traditional processes to which its name was linked had secured the esteem of its old clientele, but as this too was doomed to perish, the competition, with its new methods, was attracting other customers, so that the only solution for MIKEY-FRED was to fight to the end with the weapons inherited from its founders, each a true gentleman,
  • I mean… I’m afraid we’re going to have a duel.
  • Have what?!
  • May I remind you that the directors of two other great enterprises also died in duels with the technical directors of MIKEY-FRED. In fact, Mr Finch’s predecessor fell in the same way.
  • Duel today?!
  • Not with guns or swords, of course. Mr. Finch will propose something more modern.
    (It seemed that, after all these years, the secretary was feeling more at ease for the first time. Never before had he allowed himself to say so many words in one day.) Mr. Finch,” continued the secretary with much goodwill, “Mr. Finch will propose to you, Director Gough, that you personally try the MIKEY-FRED’s vanes. He will then also declare himself willing to submit to a demonstration in our baths. Of course, the order will be drawn by draw of lots… But… uh… allow me to make this remark, the seriousness of which I am perfectly well aware: never before has the lottery appointed any director of MIKEY-FRED to have to undergo the first treatment of the competition.
    Gough took a long look at his secretary. That day, the secretary looked more than ever like a professional undertaker, a graduate of an institute of higher grave-diggering.
  • I don’t get it. Are you crazy?
  • Forgive me, but you asked…
  • When I have thousands of subordinates, why should I have to soak in a MIKEY-FRED tub? Although, between you and me, MIKEY-FRED bathtubs aren’t bad.
    (On this, the secretary had his own ideas. He couldn’t understand, for example, why all bathing tubs are made of such poorly heat-conducting metals that the side of your body in the water is always in danger of burning up, while your back is always touching an ice-like surface. But you couldn’t read any of that on his polite smile).
  • Besides, what’s the point of taking turns bathing in the competition’s baths, the director continues.
  • Forgive me, but you asked me. I am at your disposal. I would also like to remind you that it is not unimportant that at least one of the competition directors takes part in this “duel”.
  • All well and good, but no one would imagine that such a character would, after all, repudiate the merchandise he represents.
  • Of course not. But there will be photojournalists present.
  • ?!
  • Can you imagine what a mind-boggling commercial for MIKEY-FRED? A competition executive photographed in one of their bathing suits…
  • And if I don’t accept… this… this idiotic confrontation?
  • Obviously no one can force you to do it, although…
  • Although what?
  • Although the widow of director Ragnar of the Byzantine Baths Trust would give anything today for poor Mr. Ragnar to have accepted this fair fight. You know, he was a Byzantine baths fanatic. I think, in his own way, he died a most beautiful death. He was found drowned in a bathtub made by his trust, but, unfortunately, on the walls you could read the inscription: “IN A MIKEY-FRED BATH I COULD NOT HAVE HAD ONE LIKE THIS!”
    Gough stares dumbfounded at his secretary.
  • And you think he’d dare with me?
    The other was just offering him a waiter’s cheek who, after being asked for all sorts of services, finally got his revenge – payment.
  • I would never dare to give you advice…
  • Oh, dare!
  • I’m too small-minded.
  • What if you were me?
  • I’d sacrifice… I’d sacrifice everything… but my life. Obviously, a director can judge differently. Perhaps if you hired a personal guard to accompany you everywhere…
    Gough listened to him, but the next morning, when he went into the bathroom of his apartment… He was struck by the thought that the men he hired might be on MIKEY-FRED’s payroll, and perhaps he was looking forward to seeing him in the bathtub. He didn’t take a bath, and in a few days he felt that he wouldn’t have the courage to go in there again unless he could give in… Then he had his family to think about.
  • Listen, he consulted his secretary, if I accepted that circus, would they leave me alone?
  • What circus?
  • The one about the bathing…
    The next morning, the order was randomly drawn. Gough was congratulated: Mr Finch, contrary to all precedent, was to enter the bathroom first. For this, the entire trust set up a model bathtub, two young girls were assigned to help Mr. Finch bathe in front of several dozen reporters, and the cinematography was invited.
    Director Finch was a small, thin gentleman. The first thing he did was trip in front of the valve, falling over it and breaking an arm. Then, when the two fairies put him in the water, the man disappeared completely under the foam. They had to search for him until they found him under the shampoo, but as small and weak as he was, Mr. Finch was as heavy. The two lovely girls couldn’t get him out by themselves. It took a windy accountant to come along and turn the tub upside down to retrieve him. Mr. Finch had, in the meantime, broken two ribs and cracked his dentures.
    For Gough, the result was disastrous.
    It was his turn to soak in MIKEY-FRED’s bathtubs. They didn’t advertise the event that much. They let him go into the bathroom alone. But Gough wasn’t fooled. He suspected the shower, the keyhole, the mirror and the light bulb. He was confident that everywhere he went he’d be photographed. He grimaced at the contact with the water, overturned the tub, showed by mimicry and gesture how little comfort MIKEY-FRED offered. Then he summed up and had to admit to himself clearly that compared to his broken arm, fractured ribs and broken teeth, what he had done for his company was nothing but rainwater. In a sublime enthusiasm, he stepped into the hot tub and drowned.
    At the funeral, MIKEY-FRED sent a wreath on the ribbons which read: “Vedi MIKEY-FRED, puoi mori”.
    And Finch, with equal patience, began to prepare his new bill.
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)

Cei şapte hoţi nocturni

“Banii găsesc prieteni.”
– Sophocles, la Stobaeus, Flor., 94, 8.

Domnul Gough i-a spus, într-o seară, cu ciudă domnului Finch:
– Măi, mare noroc mai ai tu! Se sparge azi o bancă? Unde? De către cine? Eu-s om sărac, muncesc toată ziua după tejghea şi nevastă-mea stă la casă şi, când e zi de târg, ne mai ajută şi cumnată-mea. Şi la cine crezi tu că se întâmplă să vină hoţii în fiecare joi? La mine. La mercerie.
Domnul Finch, care era cam surd, n-a prea înţeles cele spuse de domnul Gough. El zâmbea la orice se vorbea şi dădea fericit din cap. Apoi, în cele mai nepotrivite momente, obişnuia să spună:
– Soţia mea iar aşteaptă un copil, după care dădea mai departe mulţumit din cap.
Nevasta lui Finch năştea destul de des câte un prunc şi întotdeauna domnul Finch îşi bălăbănea satisfăcut capul. Iar vineri seara obişnuia să vină şi domnul Gough la cafenea şi să-i spună, la despărţire, domnului Finch: “Iar m-au jefuit. Astă-noapte au fost şase!”.
Se întâmpla ca în fiecare noapte de joi spre vineri să se înfăţişeze mai mulţi tâlhari la merceria lui Gough. La început, pe vremea când domnul Gough avea doar o prăvălioară, a venit în fiecare noapte de joi spre vineri câte un tâlhar. Apoi, domnului Gough au început să-i meargă ceva mai bine treburile. Dar şi bandiţii îl jefuiau. Întotdeauna în noaptea de joi spre vineri
Sărmanul domn Gough privea cu jind la burta mare a domnului Finch şi aştepta mereu cu groază ca acesta să spună, din nou, pe un ton mulţumit:
– Nevastă-mea aşteaptă iar un copil!
Şi domnul Finch spunea:
– Nevastă-mea aşteaptă iar un copil!
Într-o noapte de joi spre vineri, domnul Gough i-a aşteptat pe cei şapte tîlhari. (În ultima vreme, hoţii soseau în efectiv complet.)
Aceştia au spart, ca de obicei, cele şapte lacăte, au intrat prin uşa de sticlă şi s-au apucat imediat de lucru la seif. Domnul Gough le-a propus să meargă şi la domnul Finch la bancă şi, pentru ca acei şapte gentlemeni să nu-şi irosească atât de preţiosul lor timp cu forţarea seifului, le dădu un rând de chei. În schimb, în vremea rămasă din noapte, cei şapte bărbaţi s-au angajat să treacă şi pe la banca domnului Finch.
A doua zi seara, la cafenea, domnul Gough aştepta cu nerăbdare să audă şi lamentările domnului Finch, însă cum acesta nu dădea decât mulţumit din cap, domnul Gough îşi imagină că domnul Finch tace spre a nu-şi alarma creditorii. Totuşi, într-un târziu, domnul Finch i-a spus:
– Astă-noapte m-au căutat nişte domni la bancă. Mi-au propus să instalez pentru dânşii şi un serviciu de noapte. Se pare că vor depune în fiecare noapte de joi spre vineri o sumă de bani.

The Champion

“Money finds friends.” – Sophocles, in Stobaeus, Flor., 94, 8.

Mr. Gough said, one evening, with annoyance, to Mr. Finch:

  • Why, how lucky you are! Is a bank breaking today? Where? By whom? I’m a poor man, I work all day behind the counter, and my wife stays at home, and when it’s market day, my sister-in-law helps us. And who do you think the thieves come to every Thursday? To me. At the haberdashery.
    Mr. Finch, who was rather deaf, didn’t quite understand what Mr. Gough was saying. He smiled at whatever was said and nodded happily. Then, at the most inopportune moments, he used to say:
  • My wife is expecting a baby again, and then he would nod contentedly.
    Finch’s wife gave birth to a baby quite often, and Mr. Finch always gave a satisfied shake of his head. And on Friday evenings Mr. Gough used to come to the café and say to Mr. Finch, as he was leaving, “They robbed me again. Six of them last night.”
    It used to happen that every Thursday night, from Thursday to Friday, several robbers would turn up at Gough’s haberdashery. In the early days, when Mr. Gough had only one shop, a robber came every Thursday to Friday night. Then Mr. Gough’s business began to get a little better. But the bandits robbed him, too. Always on Thursday night and Friday night…
    Poor Mr. Gough looked with pity at Mr. Finch’s big belly, and always waited in horror for Mr. Finch to say, again, in a satisfied tone:
  • My wife is expecting a baby again!
    And Mr. Finch would say:
  • My wife’s expecting again!
    One Thursday night, Mr. Gough was waiting for the seven thieves. (Lately, the thieves have been arriving in full force.)
    They broke, as usual, the seven locks, entered through the glass door and immediately set to work on the safe. Mr. Gough suggested that they should also go to Mr. Finch at the bank, and, in order that those seven gentlemen might not waste so much of their precious time in breaking into the safe, he gave them a set of keys. In return, in the remaining time of the night, the seven men undertook to stop by Mr. Finch’s bank as well.
    The next evening, in the coffee-house, Mr. Gough waited anxiously to hear Mr. Finch’s lamentations, but as the latter only nodded his head contentedly, Mr. Gough imagined that Mr. Finch was silent to avoid alarming his creditors. However, one day, Mr. Finch told him:
  • Last night some gentlemen called on me at the bank. They suggested I set up a night service for them. Apparently they will deposit a sum of money every night from Thursday to Friday.
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)
ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIII)

Poarta

“Fiecare ar fi ajuns să exceleze în ceva, dacă şi-ar fi cunoscut aptitudinea sa de căpetenie.” – (Gracian, Or., 34)

Nereuşind să-şi termine chiar cu totul poarta, deşi lucrase mai multe veri la ea, Gough nu putu să-l ducă la nunta soră-si şi pe fiul său Finch. Cineva trebuia să păzească gospodăria, pentru că, deşi cu poarta se mai putea ajunge la capăt, se putea, de exemplu, lega cu sârmă, necazul era cu stâlpul care o susţinea, sau mai bine spus n-o susţinea întrucât nu era fixat ca lumea. Oricum, Finch trebui să rămână acasă.
Aşa că se culcă. Şi dormi. Dar nu sforăi. Deloc.
Apoi veniră hoţii. Douăzeci şi opt hoţi.
Pe Finch îl trezi guiţatul porcului. Deschise ochii, se uită să vadă ce se întâmplă şi văzu douăzeci şi şapte hoţi. Pe unul nu-l văzu fiindcă acesta ţinea stâlpul porţii, de frică să nu cadă tot gardul peste nelegiuiţii săi tovarăşi.
Finch îi văzu pe cei douăzeci şi şapte şi se culcă la loc. Ce era să facă? Erau prea mulţi, iar el şi scroafa prea puţini. Dar nu putu dormi. Scroafa guiţa din răsputeri şi Finch se sculă din nou. Şi începu să latre. Înfiorător. Hoţii se speriară foarte tare şi fugiră care încotro, în afară de cel care ţinea stâlpul şi care rămase pe loc. Însă nu-l observă nimeni.
Pe urmă, se află în tot satul despre isprava minunată a lui Finch, fiul lui Gough
Este adevărat, au existat şi unele neajunsuri. De pildă, după ce au aflat cu ce dulău au de a face, la început, e drept că numai la început, hoţii se lăudară că nu se mai tem de el. Dar Finch îi muşcă năprasnic. Tot numai la început. Pentru că, pe urmă, ceru să li se lipească un anunţ între acareturi, în care să li se atragă atenţia hoţilor să se spele pe picioare înainte de a purcede la josnica lor treabă. Nu-i vorbă că, mai târziu, nici pe hoţii cei mai curaţi Finch nu şi-a mai permis să-i muşte de picior.
Apoi sosi o echipă de filmare şi se turnă un frumos film, de fapt o completare la un film, completare în care Finch se zbenguia de şase ori într-un eastmann collor prin cadru. Lătratul l-au scos fiindcă personajul nu era capabil să facă play-back.
Completarea plăcu foarte mult. Finch fu distribuit în producţii tot mai importante. De două ori cu Dean Martin şi John Wayne, o dată cu Florin Piersic şi Marga Barbu.
Pe urmă, Gough repară şi stâlpul porţii, în sensul că-l fixă în ciment pe hoţul ce încercase să fugă şi, drept urmare, a putut să-l ia cu el şi pe Finch la nunta nepotului său, ajuns controlor pe tramvaie. Finch nu mai fu distribuit în nici un film şi-şi pierdu şi slujba de la cooperativă. Acum stă în fiecare seară pe o băncuţă în faţa casei şi povesteşte cui vrea să-l asculte.

The Gate

“Everyone would excel at something if they knew their mastery.” – (Gracian, Or., 34)

Unable to finish his gate completely, even though he had worked on it for several summers, Gough was unable to take his sister and son Finch to the wedding.
Someone had to guard the household, because, although the gate could still be tied with wire, for example, the problem was with the post that supported it, or rather did not support it because it was not properly fixed. Either way, Finch would have to stay home.
So he goes to bed. And sleep. But don’t snore. Not at all.
Then came the thieves. Twenty-eight thieves.Finch was woken by the squealing of the pig. He opened his eyes, looked to see what was going on and saw twenty-seven thieves. He didn’t see one because he was holding the gatepost, afraid the whole fence would fall on his wicked companions.Finch saw the twenty-seven and went back to sleep. What was he to do? There were too many, and he and the sow too few. But he couldn’t sleep. The sow squealed loudly and Finch got up again. And he started barking. Creepy. The thieves got very frightened and ran off, except for the one holding the pole who stayed put. But nobody noticed him.
Then word spread throughout the village about the wonderful exploits of Finch, Gough’s son.
It’s true, there were some shortcomings. For instance, after they found out what a dog they were dealing with, at first, admittedly only at first, the thieves boasted that they were no longer afraid of him. But Finch was biting them hard. Still only at the beginning.
For then he demanded that a notice be pasted between the walls, warning the thieves to wash their feet before proceeding with their vile business. No wonder, later on, even the cleanest thieves Finch could not afford to bite their legs.
Then a film crew arrived and a beautiful film was shot, in fact an addition to a film, an addition in which Finch romped six times in a color Eastman through the frame. The bark was taken out because the character couldn’t play back.
The completion was very much appreciated. Finch was cast in increasingly important productions. Twice with Dean Martin and John Wayne, once with Florin Piersic and Marga Barbu.Then Gough also repaired the gatepost, in that he set the thief who had tried to escape in cement and as a result was able to take Finch with him to the wedding of his nephew, who had become a tram conductor. Finch was not cast in any more films and also lost his job at the co-op. Now he sits on a bench in front of the house every night and tells stories to anyone who would listen.


ACASĂ

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it? DONATE THANK YOU!


De citit în limba română:

Readings in English

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.