De Claudiu Iordache

După ce m-ai părăsit… m-am simțit atât de rău… atât de rău!… După care au venit unele după altele!… Cum se întâmplă! Într-o zi… uite așa… am căzut pe stradă… ziua în amiaza mare!… Am căzut… Inima, sărmana! Inima!… Ea mi-a cedat prima!… Doamne, știe că vorbesc despre ea… și îmi bate… îmi bate… Biata de ea!… Atunci am vrut să se termine… totul!… m-am simțit… dintr-odată… disponibilă… pentru moarte!… Și aproape că murisem… când… câțiva trecători… mărinimoși… în fond, nici măcar acum nu știu prea multe despre cele ce au urmat… până la spital!… Unde am întârziat… o vreme… într-o stare de cruțare… ori de inconștiență… Da…
Tu unde erai, în toate clipele acelea?… De unde era să știi?… E adevărat! De niciunde!… Dar acum nu mai e important!… Tocmai!… Iar când mi-am revenit… l-am cunoscut!… Convalescent și el!… Dacă te plictisesc, întrerup!… Mie îmi ajunge că știu!… Da! Da!… Doamne… Și de câtă bucurie am putut avea parte!… Căci atunci l-am cunoscut pe… Donatorul Universal!… A închis! Poftim!… A închis! Ce-ți închipuiai?… A închis, în sfârșit!… A închis!… Până la urmă… asta… a fost… totul! Absolut totul!… (într-un târziu, telefonul sună din nou) Iarăși?…
Dar ne apucă noaptea, domnule dragă!… Cine este… Donatorul… Universal?… Domnule, domnule… continui să mânjești tot ceea ce nu simți!… în privința asta, poți fi sigur, nu mai ai absolut nici un drept!… în povestea noastră, cel puțin… în care nu mai poți pretinde rolul… fiului risipitor!… Ci pe acela… al tatălui… avortat!… Ori, mai simplu, pe al soțului adulterin!… Asta e!… Soțul adulterin!… Reține-te, domnule! Reușești să mă împroști cu noroi chiar și de la distanța aceea!…

Fii calm!… La urma urmei, ce-ți pasă ție de Donatorul meu… Universal?… Ce-ți pasă?… Un om și el!… Ca alții!… Un bărbat!… Oh! Nu așa de voinic ca tine… dar cu mult mai puternic!… Cu mult mai puternic!… Căci el poate să facă… oricând… tot ceea ce unii ca dumneata… nici nu se îngână a gândi! Da! Donatorul Universal!… în orașul acesta… colecționar de însingurări, de răceli, de neînțelegeri, de nenorociri…
Ah! De m-ai lăsa să nu-ți povestesc mai departe… te-aș mai putea cruța!… Desigur, ești tare! Foarte tare! Asta e slăbiciunea ta!… Copilul nostru… ar fi putut trăi… dacă ți-ai fi putut înduioșa… cât de cât… puterea aia mizerabilă!… Nenorocita aceea de putere ce amintește, mai degrabă, piatra seacă și stearpă!… Ar fi putut trăi!… Nu mai contează, domnule!… Tot restul, de atunci, mă privește!… Chiar dacă nu-mi mai este cu putință!…

Acum plouă?… Plouă cu găleata?… Ce ființă delicată… ce anotimp barbar!… Mai reziști acolo?… Mai reziști?… N-ar fi mai bine să-ți recuperezi hotelul?… Am mai putea eventual discuta… odată ajuns… în cămăruța dumitale… de împrumut… Și mai ales după o baie zdravănă!… O baie zdravănă de tot!… Am mai putea discuta!… Dacă mai dorești… Pe cuvântul meu!… Da!… De mamă și soție eșuată!… Hai!… Du-te! Du-te!… doar n-a intrat vremea în sac! îmi poți telefona și din orașul tău, dacă vrei!… Și din orașul tău!…
Te-ai însurat cumva?… Ai copii?… Păcat! Mi-ar fi plăcut să-i ai!… Mi-aș fi dorit să cunoști o femeie… o ființă din ginta mea… care să nu simtă pe gura ei… sărutările mincinoase!… Să termin?… O.K… .Termin!… Noapte bună, domnule comandant de oști!… Somn ușor!… Oho!… Somnul ăsta… al naibii de ușor… l-ai avut în tine dintotdeauna!… Orele acelea… lungi… lungi… de lumină absentă… în care eu plângeam și tu sforăiai!… Doamne, ce mai puteai sforăi! Animalule!…

Nu!… N-am uitat nimic! Mai ales pumnii pe care mi i-ai dat acolo… în plină stradă… Și nu eram decât un înger de optsprezece ani!… Știi dumneata ce înseamnă optsprezece ani în viața unei femei?… Și mai ales, răutatea odioasă și nedreaptă… a cuvintelor dumitale de acum… Lasă-le acolo unde sunt! Amintirile!… O aglomerare de hidoșenii care ne privesc doar pe noi doi!… Doar pe mine singură!…
De ce m-ai sedus, domnule, dacă nu m-ai iubit?… Și dacă nu m-ai iubit… de ce m-ai bătut?… Dumnezeule mare!… De ce?… Ce neînsemnat se prezintă… bărbatul… la întâlnirea cu iubirea femeii lui!… Până și un Romeo… e abia o colină… pe lângă muntele… cast și mândru… al Julietei!… Iar Othello nu este altceva decât un pigmeu… pe lângă albul Everest… al Desdemonei!… Asta să fie, oare, firea lucrurilor?… Păcat!…
Cum? S-a oprit din nou?… Ce chestie?… S-au mai ivit și niște stele pe cer?… Doar frigul rămâne?… Așa-i!… Dacă ești… într-adevăr… ud… ud de ploi… și nu de lacrimi… frigul rămâne… Rămâne!… Hai! Las-o! Las-o!…
Te comporți ca un tiran izgonit… ce telefonează din când în când… țărișoarei sale… de acolo… din emigrație!… Probabil! Neputința noastră ne înduioșează mai ales de noi înșine!… Ne face, în aparență, și mai nevinovați decât suntem… Și acum s-o sfârșim! Trebuie!… Să n-o sfârșim?…

Donatorul?… Ce are, domnul, în plus?… Știu eu?… Poate că tocmai forța neobișnuită… de a dărui! Și de a putea dărui!… Și de a avea ce dărui!… Altfel, e și el… un soi de funcționar… public!… Un notar, colo!… Ori un scrib!… Ce respectă interesul… sau credința… celor ce se înghesuie… să-i citească peste umăr… ce scrie… cum scrie… căutând să deslușească o dreptate pentru fiecare dintre ei!… Și în rest?… în rest, nimic!…
Vrei să afli tot?… Tot… La ce-ți poate folosi ție adevărul?… Ei bine, da! în timpul liber cutreieră cartierele!… Cu flerul lui fenomenal, bate la porțile nevoiașilor!… Și sunt atâția, Dumnezeule! Sunt atâția!… Le taie lemnele, le deretică, le cumpără, le ține de urât, le gătește, face figură de om în apropierea celor ce nu mai au putința să-l păstreze aproape de ei!… Da!… E… într-adevăr… ciudat că așa ceva mai există!… Orașele noastre… au făcut… de mult… desuete… mărinimiile!… Ca să nu mai vorbim de candori!… De candori!…

Dar surd mai ești… la candori!… Dacă mai am ceva de zis?… Desigur! El este logodnicul femeilor… fără fericire!.. Vine, le mângâie fruntea flagelată… de umilință, le vorbește din adâncul unei voci ce nu pare a fi a unui bărbat obișnuit, le surâde… cu dragoste… și sub protecția acestui sentiment… sublim… femeile… vătămate de abandon și refuz… se însănătoșesc curând!… Și apoi, copiii orfani… și-au găsit în el, tatăl, fratele și prietenul cel mai bun!… L-am surprins… în vara trecută… jucând fotbal pe un maidan… împreună cu o mică bandă… Da!… Da!… Da!… Din tribul acela… destrămat… desconsiderat și desculț… pe care nu obișnuim să-l mai suportăm printre noi!… Chiuia juvenil… și în rând cu ei… urmărind cu neîndemânare vădită… mingea aceea… toată petice… ce părea… în felul ei… o metaforă în devenire!…
La un moment dat, i-au căzut ochelarii! Pentru că nu ți-am spus încă, el este presbit și el este miop… S-a oprit brusc… Donatorul Universal… și a rămas… așa… rătăcit de el însuși… și pierit… pierit… ascultând… ascultând… până când un puști… i-a ridicat din praf… cu mâna lui subțire… cu miros de măslin… unealta de vedere… până sus… sus… la organul lui vătămat!… Și, ca prin farmec, lumea a început să funcționeze din nou!… Să se înțeleagă pe sine… din nou!… Și să se tolereze pe sine… din nou!…
Ce inimă trebuie să aibă omul acesta?… Ce inimă?… Ca un dovleac… dacă n-aș ști că tocmai cantitatea prisosește iubirii!… Căci el iubește, domnule ofițer, ne iubește!… El este amantul oamenilor și poetul însemnat al iubirilor lor!… Recunosc!… Mulți îl consideră contrariul a ceea ce se simt ei înșiși!… Nebun… dar nu mediocru!… Când, de fapt, el este un poet, dragul meu!… Un poet… al realităților!… Iar metaforele lui se sprijină pe pământ… și nu pe pagina de hârtie!… Oh!… De s-ar putea publica o carte de versuri… scrise cu faptele lui… ar păli de invidie… până și Nichita!…

Poetul Poeților, neștiutorule!… Poetul însuși!… Căci Donatorul Universal… este celălalt capăt… al aspirațiilor… slujitorilor Poeziei!… Tu nu mă înțelegi, nu-i așa?… Nu înțelegi nimic?… Nu ai organul, domnule! Nu-l ai!… Ce-ar mai fi de adăugat?… Să-l vezi și tu… cu ochii tăi?… La ce bun?… El nu e minunea de la Maglavit!… Și apoi, cei pe care el îi sprijină, îi ajută, îi alină… îl uită repede!… E de la sine înțeles!… Viața asta… uită repede… ceea ce-i pretinzi să fie!… Trebuie să vină o vătămare a ei ca să-și amintească… nevoia de fericire!…
Ce altceva mai e în stare să facă?… Asta nu-ți e destul?… Mai donează și sânge, dragul meu! Da! Sânge!… Dă sângele său celor ce nu-l mai au!… Din diferite motive!… Din motivele lor!… Un accident… ori o hemoragie… ori altceva!… Are grupa sanguină de la care se pot adăpa, ca de la o fântână, toate celelalte!… Și cu toate astea, trăiește! Trăiește! Ascuns în transparența modestiei lui!… Ca și în cutele ignoranței noastre desăvârșite!… Uneori ne mai întâlnim! Ne mai întâlnim!… Eu îi vorbesc, el mă ascultă!… încă o nelămurire?…
Dă-i bătaie!… Ce a căutat… la spital?… A ajuns acolo… cu o fetiță… bolnavă… în brațe!… Asta de unde am mai scos-o?… Nu eu, domnule, ci El… a scos-o!… Mai precis a smuls-o… unei periferii nefericite… a acestui respectabil oraș!… A adus-o… cale de mai mulți kilometri… pe jos… pe la două noaptea… ori trei!… Sunt pe lume locuri unde pierderea unui copil… Ce tristețe!… Și cum părinții ei… mai aveau vreo patru…
Cu flerul lui fenomenal… Donatorul… s-a trezit din somn… și așa cum un poet… inspirat… se repede la masa sa de scris… el… a fugit… spre casă… cu ființa primejduită! A răpit-o, pur și simplu… dar odată ajuns… cu povara sa… la spital… salvatorului i s-a făcut rău! Inima lui!… Dar, în schimb, fetița trăiește! Trăiește… Asta e totul!… Ce curiozitate întârziată!… Vrei cumva să te asiste și pe tine?… Dar cum?… De ce fel de ajutor ai tu nevoie?… Ai nevoie de mine?… Fii serios!…
Dumneata nu ai avut niciodată nevoie de mine!… Și nu vei avea niciodată nevoie de mine!… Nu sunt crudă! Sunt logică!… Așa-i!… Conversația noastră… aproape că și-a epuizat… subiectele!… Vor sosi curând… zorile! Zorile din Hamlet… zorile destrămătoare de vrăji… Zorile!… Vin lumile noi… vin… și le întrevăd!… Oare care e programul de mâine… al Donatorului?… Ce mai are el de reparat, de înnădit, de împlinit?… Pe unde-l va chema flerul său de Poet Făptuitor oarecare?…

Sunt foarte mândră că l-am cunoscut!… Sunt chiar fericită!… Uite!… Uite!… Un melc… îmi urcă fereastra… lent… lent… din umbră înspre lumină! Oceanul lui primejdios… e geamul acesta… pe care îl traversează… ce miracol… la începutul acesta de iarnă… când specia lui… deja… e căzută într-o aprigă amorțire!… Probabil că e… Donatorul Universal… al melcilor! Ieșit să înfrunte… înaintea tuturor… pericolele… izvorâte dintr-un viitor imprevizibil… disputat de noi toți!… Noroc bun… pe drumul tău… Melcule! Noroc bun!… A și dispărut deja!… Ori poate că s-a prăbușit… istovit… învins… și el… de anotimpul potrivnic… care i-a blocat… trecătorile… (ascultă concentrată clipe în șir)
M-am obișnuit desăvârșit… cu absența ta! Viața… ți se pare în plus?… Păcat!… Te deosebește enorm… percepția aceasta… de cel pentru care viața… e tot ce este!… Și apoi, o sinucidere, colo… m-ar impresiona puțin!… N-ar mai schimba nimic!… Datorăm viața asta, să știi! O datorăm!… Cum datorăm și moartea… la vremea ei!… Și mai ales, să nu alungi viața cu bâta în mână! Să n-o alungi!… Ce-ar gândi Donatorul… Universal… aflând că nu departe de el… o voință… de natură omenească… a frânt lujerul… care o menținea deasupra tuturor fenomenelor?…
Fii calm în ceea ce ești!… Fii calm în ceea ce faci!… Fii calm!… Ai greșit, e puțin grav! O eroare poate fi iertată… Dacă însă n-ai strivit fericirea în alții!… Și acum… E timpul!… Pe ceas, clipele strălucesc… ca sângele! Curg clipele, curg, semn că Lumea… e în matca ei!… Grăbește-te la întâlnirea cu destinul tău!… Asemenea grădinarului pe care îl cheamă florile lui… ori asemenea țăranului pe care îl convoacă la arat… semințele lui!… Ori asemenea poetului pe care cuvintele îl trezesc din lăuntrul său și îi zic: Scoală-te degrabă, Poete! Căci Donatorul Universal… ți-a luat-o înainte… și a ieșit la muncile… făgăduite pământului!…
Te iert!… Ce altceva e iertarea decât recunoașterea îmblânzită… a inevitabilului care ne-a nedreptățit cândva… undeva!… Nu plânge! Bărbații adevărați nu plâng astfel!… Bărbații adevărați… (se face auzită… o împușcătură?!…) George!…
Ce-ai făcut, George?… Ce-ai făcut?… Doamne, oare eu l-am împins… să facă… asta?… Eu l-am împins?… George!… Dragul meu… George… spune ceva!… Dă un semn că ai mai lăsat ceva… viu… în tine!… Unde să-l caut?… Pe cine să chem?… Unde este oare ascunsă… cabina aceea blestemată… din care el a încercat… să-mi vorbească?… Și eu l-am oprit!…

Hei! Donatorule Universal! Tu ai auzit împușcătura aceea?… Ai auzit-o?… Du-te! Repede! Nimic din ce e omenesc nu-ți este străin! încearcă!… învie-l din noroaiele care îl acoperă!… Scrie iarăși… Poezia… cu Viața!… (în receptor se face auzit un zgomot înăbușit!…)
George!… George!… Ești… ești viu?… De ce strig ca o căpiată?… Chiar așa, de ce strig… ca o căpiată! Ca în vremurile noastre bune…
Cum?… Dar tu… nu?… Aha!… înțeleg!… Cum să nu înțeleg?… Ai răcit… din cauza mea!… Asta era! Da! Ai răcit, așa, instantaneu… din vina mea! Desigur… Ca de obicei…
Nu te-ai schimbat deloc, Dumnezeule!… Și strănutul acela… zdravăn… zdravăn de tot… a făcut să-ți sară… receptorul… din mână…
Ți-a căzut?… Pur și simplu, ți-a căzut… Ce ghinion, George, ce ghinion, până și în ziua asta… Sărmanul!…

Într-un târziu, muzica încețoșată a casetofonului…
(Ești darul nopții!…”)


 

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.